Alergie la ... Kitsch

KITSCH, kitschuri, s.n. Termen folosit pentru a determina un obiect decorativ de prost gust. ♢ Reproducere sau copiere pe scară industrială a unor opere de artă, multiplicate și valorificate comercial. [Pr.: chici] – Din germ. Kitsch.

Cu cea mai sinceră tristeţe, privesc la trecătorii nepăsători . Ceea ce observ din prima nu este nicidecum expresia facială sau vreo discuţie interesantă, ci privirea imi cade pe vestimentaţia frustă a lor. „Trist”, gândesc. Kitsch-ul a pătruns în vieţile tuturor, mai mult sau mai puţin sub aceaşi formă, cea mai des întâlnită fiind cea vestimentară, ce captează atenţia nu doar unui ochi antrenat plastic, ci oricui prin vulgaritatea formelor, lispa de substanţă şi conţinut estetic. Bineînţeles, poate părea destul de superficial, însă consider ca nu trebuie neglijat aspectul estetic al individului, care construieşte practic „prima impresie” vizuală şi care nu este doar un mesaj estetic, ci şi unul social, o oglindire a mentalităţii, a sufletului. Practic, rolul costumului a fost dintotdeauna unul funcţional, fiind şi unul dintre cele mai complexe moduri de manifestare a gustului plastic.

Revenind la kitsch şi la fenomenul ce se pare ca a acaparat ţara noastră, se poate spune că România nu se află doar într-o perioada de tranziţie economică şi politică, dar şi una culturală. Kitsch-ul (privesc cu oroare cuvântul ăsta) se manifestă drept o expresie vulgară, rapidă, ieftină, ce sincer MIE îmi dezgustă sufletul. Nu ştiu dacă poate ceilalţi observă sau se pierd în detalii ca şi mine, însă un lucru este clar: kitschul nu trece neobservat, oriunde ar fi. Geanta mare de o imitaţie de piele lucioasă prost prelucrată cu o inscripţie mare LV/GUCCI /PRADA, tricoul sport de material ARMANI, LACOSTE(mă amuz în special de imitaţiile cu logo-ul invers), pantofii sport ADIDAS cu sigla stilizată şi prelucrată cu influenţe vegetale ce te duc cu gândul la marijuana sunt doar câteva exemple ale celor mai des forme de kitsch manifestate în vestimentaţie.

Privesc cu oroare aceste piese vestimentare sau accesori, însă când le văd purtate (şi încă cu mare mândrie), pot spune că atunci are loc un aşa mic fenomen numit – alergie la ... kitsch (bleah!). Kitsch-ul nu e doar o copie ieftină (cum majoritatea o definesc), din punctul meu de vedere, kitsch-ul este o involuţie: de la cinetic la static, de la estetic la grotesc, urât, de la original la banal, de la substanţă la formă.

Românii nu au conştientizat încă puternicul impact pe care vestimentaţia îl poate avea asupra celorlalţi indivizi, chiar la nivelul subconştientului şi încă nu pot jongla cu elemente, nu pot delimita precis imitaţia de original. Cum afirma Max Dessoir „Gustul pentru imitaţiile ieftine provoacă nu numai sălbaticie estetică, dar şi etică întrucât corupe orice sentiment de autenticitate.”. Aşadar, indivizii ar trebui educaţi spre un simţ plastic mai dezvoltat, tranşând autenticul de fals.

Totuşi, kitsch-ul poate fi un rău necesar, o pată greşită sau o linie cu mai puţină acurateţe desenată de un artist, care însă ofera un efect estetic nebănuit tocmai prin... inesteticul produs! Nu, nu, nu! Nu vreau sa fiu înţeleasă greşit: nu militez pro kitsch, nu sunt nici confuză, consider că o doză cât se poate de normală de imitaţii alimentează nevoia de estetic şi impulsionează individul spre un nivel superior al autenticului.

Până să primim aceasta „doză normală” se pare că va trebui să supravieţuim cu invazia de kitsch şi eu cu propria-mi alergie... O insulă de autentic într-un ocean de imitaţii...